A pustis chi su tziclista Fabio Aru at bìnchidu sa Vuelta (su Giru de Ispagna) e at festadu bentulende sa bandera de sos Bator Moros, e a pustis chi s’atora Caterina Murino (intervistada in Kilimangiaro Summer Nights) at naradu «Non sono italiana, sono sarda», paritzos intelletuales si sunt interroghende in contu de su significadu de sa paràula “identidade”.
Ite cheret nàrrere, a dies de oe, a tènnere un’identidade sarda? Podet bastare unu sentimentu genèricu («Deo m’intendo sardu») o su sentimentu sena sas òperas pràticas non bastat?
Ca s’identidade de un’òmine no est cosa privada ebbia. S’apartenèntzia a unu grupu (familiare, sotziale, culturale…) la dat su fàghere cosas chi sunt tìpicas de cussu grupu. Faeddare sa limba de cussu grupu, pro esempru.
Deo potzo nàrrere chi in coro m’intendo giaponesa, ma si mi besto a s’europea, faeddo in italianu, màndigo pasta cun tonno bene acomodada in mesa chie bi podet crèere?
S’identidade si bidet in sas pràticas identificativas, no in su sentimentu: «L’amore non dimostrato è completamente inùtile» iscriet Roberto Bolognesi in un’artìculu chi faeddat de custu argumentu.
E “pràticas identificativas” non cheret nàrrere a ballare su ballu tundu in sos aeroportos bestidos in costùmene. Custu est su chi nos at fatu crèere sa burghesia sarda in sos annos colados, mantenende limba e cultura sarda in su chigione de su folclore e cumbinchende sa gente chi a sa modernidade si bi podiat imbàtere ebbia in italianu e in inglesu. Ma nois creimus chi si podet èssere sardos e modernos a su matessi tempus, e chi a tènnere un’identidade est unu puntu in prus e no in mancu.
Francesco Casula narat chi sos sardos, mancari tzitadinos italianos, sunt de natzionalidade diversa ca ant tentu un’istòria diversa dae cussa italiana e europea (est a primos de su 1700, difatis, chi sa Sardigna est intrada in s’òrbita de s’Itàlia: in antis fiat semper mentovada comente “naciò sardesca”).
Duncas Fabio Aru e Caterina Murino, in maneras diversas, ant bogadu a campu in manera pùblica s’identidade issoro, manifestende cun semplitzidade s’apartenèntzia a unu pòpulu chi est “àteru” dae s’Itàlia. Non mègius, non peus. Àteru.
Gianfranca Piras
© Tutti i diritti riservati